Ornella Vanoni nu-mi spunea nimic. Nu am auzit niciodată de ea în anii - decenii, de fapt - în care eram chemat în grabă de Ecaterina la atelierul său, pentru a vedea ultimul tablou pe care îl pictase. Era un ritual, cimentat în timp, prin care descoseam tabloul, tema, povestea, dar mai ales formele și culorile lui. Ecaterina își visa la modul propriu-zis tablourile - „i se arătau”. Apoi le desena și marca fiecare plan colorat cu tentele din vis, după care măsura foarte practic dozajul, în tuburi de culoare. Odată încărcat desenul cu tipul și cantitatea de culoare prescrisă, tabloul era declarat gata și pregătit să primească un titlu cu care să fie lansat în lume. Ecaterina se elibera astfel de povara stresului pe care i-l provoca plăcerea de a picta o pânză și spaima de a nu-i reuși un tablou.
Odată intrat în atelier, auzeam, frecvent, șansonete italiene din anii 70 sau șansonete românești din perioada interbelică - Jean Moscopol, Cristian Vasile, dar și muzică ușoară din anii 80 - Anda Călugăreanu sau Angela Similea. Mai grav, uneori răsuna Piensa en mi, de Luz Casal, din Tocuri înalte, filmul regizorului favorit al Ecaterinei, Pedro Almodovar.
Majoritatea artiștilor ascultă muzică ori au radioul pornit în timp ce lucrează sau, cum se spune acum, muncesc. (Ideea anti-romantică la origine, cum că arta și creația trebuie definite sau asumate ca muncă este un mare progres, în direcția reducerii acestora la un serviciu comunitar ca oricare altul, la capătul căruia te așteaptă pensia. O idee complet străină Ecaterinei, a cărei alergie la acte formale era așa de mare, încât a avut nevoie de curajul acumulat timp de douăzeci de ani pentru a merge să-și ridice diploma de absolvire).
Nu vizitam multe ateliere, dar eram obișnuit să aud sunetul lucrului fiecărui artist. De obicei era un sunet neutru, un fundal care nu mă angaja în vreun fel. La Ecaterina, sunetul era extrem de pregnant și de repugnant. Muzica din atelierul ei era un bazar sentimental, o tortură. Nimic nu-mi era mai străin în muzică decît clișeele melodramatice prelinse ca mierea artificială din toate acele voci languros-isterice, venite dintr-o lume a sentimentelor umflate patetic, precum baloanele de plastic.
Am înțeles, cu timpul, că Ecaterina avea nevoie de acea lume sonoră, în care exista un singur cuvînt de ordine - susurat sau declamat - dragostea, pentru a-și trasa cu mai mare acuitate lumea disperării sale, din care răbufnea un singur cuvînt de ordine, moartea. Ecaterina trăia imaginar în universul sentimentelor vitale, exprimate plat și ofilit în muzică, pentru a proiecta, pe pînză, universul viziunilor sale morbide, colorate electric, mai tari decît viața.
Coincidentia oppositorum făcea ca la Ecaterina viața să aibă sunetul morții și moartea să aibă chipul vieții. Nu este de mirare că lucrările sale cele mai puternice se hrănesc din această coliziune dintre lumea interioară (visul propriu) și cea exterioară (muzica celorlalți): personajele sale - cupluri sau grupuri -, se întîlnesc sub ochii noștri și schimbă gesturi de apropiere, care le îndepărtează, sau recurg la acte de îndepărtare, care le apropie. Întîlnirea este momentul sau scena care aduce la viață tabloul.
Deși pictura Ecaterinei nu este muzicală, în sensul în care muzicalitatea în pictură este asociată de obicei cu gamele pastelate, calde și evocatoare de stări și sentimente mozartiene, tablourile sale au o încărcătură grea de emoționalitate directă, care poate fi apropiată cel puțin de unele dintre melodiile sale preferate, precum este chiar L’appuntamento al Ornellei Vanoni (din videoclipul realizat de ea și care figurează în expoziție), pentru care „Non m'importa cosa il mondo può pensare, io non me ne voglio andare.”
Ecaterina nu vorbea nici o limbă străină și este puțin probabil că aceste versuri - „Nu-mi pasă ce crede lumea, eu nu mă dau dusă”- îi răsunau ca atare în urechi. Însă perseverența cu care a pictat toată viața întîlniri cruciale și fatale, dar mai ales faptul că din ele au apărut aceste tablouri care nu se dau duse din fața ochilor arată că, pe undeva, o muzicalitate-emoționalitate de fond o leagă cel puțin de un nume care, acum, îmi spune ceva – Ornella Vanoni.
- Erwin Kessler
Expoziția poate fi vizitată în perioada octombrie – decembrie 2026. Evenimentul face parte din proiectul Parcul Fundației Jecza – scenă deschisă, desfășurat în perioada iunie–octombrie 2026 și finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte .
Cu sprijinul Profi Romania și @fundatiaboschromania .